Este una dintre primele amintiri ale mele. De obicei, nu se memorizează prea multe din perioada primilor ani de viaţă, dar asta îmi amintesc.
Venea în vizită la noi un domn. Înalt, bine făcut, se saluta zgomotos. Şi, cînd mă vedea pe mine, îmi zicea, adresîndu-se părinţilor mei: “Asta e fata ceea fără frînă?” Apoi mi-au povestit părinţii povestea ceea… Cînd am ieşit şi eu prima dată în lume, adică în ziua cînd, împreună cu mama mea, veneam de la maternitatea din Călăraşi, la valea de la Frumoasa, s-a defectat frîna. Pentru a nu o speria pe mama mea, atît şoferul, cît şi taică-meu, nu au zis nimic, doar s-au privit cu subînţeles. Au ajuns cu bine în vale, au oprit maşina, au răsuflat uşuraţi, iar şoferul a zis: Să ştii că fata asta nu o să aibă frînă… Iar asta, cu anii, a ajuns să îmi fie motto…
Folosesc deseori această expresie, fie ca scuză, fie ca laudă – sunt fără frînă. Şi nu e vina mea – aşa a fost soarta. Iar pentru domnul care mi-a zis aceasta, la “prima” mea ieşire în lume , aveam mereu un respect deosebit.
Nu prea am avut ocazia să îl întîlnesc des. Mînat de pribegiile soartei, a ajuns în inima Rusiei şi venea rar prin sat. Însă îmi amintesc foarte bine una din aceste vizite.
Era toamna, ca şi acum. Poate un pic mai tîrziu. Am mers, împreună cu maică mea şi taică meu, domnul fiind iar şoferul nostru, pînă în satul vecin, la o mătuşă. Fiind toamnă, iar la moldovenii adevăraţi în această perioadă tocmai fierbe tulburelul prin poloboace, atît taică meu, cît şi domnul şofer, au gustat ceva tulburel. Veneam înapoi spre casă şi, desigur, au asudat ferestrele la maşină, că tulburelul de asta e tulburel 
. Şi îi zice dl lui taică meu, care stătea pe bancheta din faţă, să ia o cîrpă şi să îi şteargă parbrizul… Şi taică meu aşa şi a făcut, doar că l-a şters doar în faţa lui(a lui taică meu), nu şi bucata şoferului. Iar situaţia s-a repetat de cîteva ori pînă acasă…
Ieri, mi-au venit în gînd aceste întîmplări. Nimic deosebit. Ce, puţine vin în mintea omului? Ca de obicei, mi-a răsărit zîmbetul pe buze, cum răsare mereu cînd îmi amintesc de “fata cea fără frînă” sau “şterge-mi, te rog, parbrizul”…. Astăzi de dimineaţă iar mi-am amintit de “fata cea fără frînă”. Voiam să vin acasă şi să scriu despre asta, în cu totul alt context….
Ca de obicei, azi, aveam chat-ul deschis, schimbasem cîteva replici cu sor-mea… După vreo juma de oră, în care ambele ne căutasem de lucrul său, primesc o linie pe chat “Ghea Alic o murit”… Citesc o dată… Citesc a doua oară… îmi răsună în gînd ca un ecou: “Asta e fata ceea fără frînă…?” Caut telefonul să sun… Îmi pare absurd ce am citit… Sun pe rînd pe taică meu, care nu răspunde… Sun acasă – nu dau de nimeni… sun… sun… iar printre lacrimi, aud aceiaşi voce: “Asta e fata ceea fără frînă?…”. O voce pe care nu o să o mai aud NICIODATĂ…
